Istoric

Oraşul Uricani îşi are începuturile în vechime şi evoluţia sa se încadrează într-un proces firesc, determinat de nevoia oamenilor de a exista într-un spaţiu care îi apără, dar mai ales le asigură resursele pentru a putea trăi.

Primele forme de locuire atestate în orașul Uricani sunt:

  • o așezare de epocă romană romană, înregistrată în Registrul Arheologic Național cu Cod RAN 87148.01;
  • mină de aur medievală, înregistrată în Registrul Arheologic Național cu Cod RAN 87148.02.

Este cunoscut faptul că de-a lungul secolelor viitoarea așezare ce va purta, o perioadă, numele de Uricani – Hobiceni era loc de odihnă a turmelor ce se aflau în transhumanță prin Carpați, dar și loc de retragere de la înălțimile munților în perioadele cu intemperii prelungi, prin urmare există posibilitatea ca unii ciobani să-și fi construit sălașe care de-a lungul anilor au devenit locuințe permanente.
Primele indicii despre o migrație sau roire a unei populații și stabilire a acesteia pe teritoriu actual al orașului Uricani sunt venirea haiducului Neag și a haiducilor ce îi avea în trupa sa, care s-au așezat în zona Dosul Pribeagului și au întemeiat o mică comunitate, punând piatra de temelie a viitoare comunități ce în timp se va numi Câmpu lui Neag.
Despre satul Câmpu lui Neag, o legendă spune că ar fi fost întemeiat de un haiduc celebru, pe nume Neagu, care s-a ascuns de turci în munţi, împreună cu trupa sa de haiduci. El ar fi marcat vatra viitorului sat, înfigând în pământ o piatră (un monolit) de vreo 2 m înălțime care avea încrustată în ea 2 filoane de cuarţ alb dispuse în formă de cruce.

Roirea populațiilor din jurul depresiunii Petroșani și crearea de comunități pe cursurile Jiului de Est și a Jiului de Vest a avut ca bază transhumanța și protejarea populației de invadatori, ca ulterior să devină una strict economică, odată cu descoperirea și exploatarea huilei, dar și a materialului lemnos.
Cert este faptul că pe la 1850 preotul din sat, Constantin Stanci, a găsit această piatră prăvălită pe malul Jiului, a luat-o cu o sanie trasă de boi şi a plantat-o în curtea casei sale, casă care de la 1890 şi până la 1936 a servit şi ca şcoală sătească. Piatra a stat înfiptă aici peste 100 de ani, după care, un descendent al familiei, călugărul Dănilă Berinde, a montat-o împreună cu alte relicve familiale în locul numit Brădet, de la intrarea în satul Câmpu lui Neag unde se poate vedea şi astăzi. Lângă această piatră tronează busturile lui Traian şi Decebal.

Istoria oraşului Uricani nu poate fi prezentată în afara istoriei Văii Jiului, fiind parte componentă a acesteia. Teritoriul localităţii Uricani, întreaga Vale a Jiului şi Ţara Haţegului au făcut parte în secolul al XIII-lea din Voievodatul lui Litovoi (Ţara Litua). Deşi aici se va extinde mai târziu autoritatea maghiară, vor exista legături aproape neîntrerupte cu Ţara Românească, chiar făcând parte din această vreme.
Atestarea documentară a Văii Jiului datează din 19 aprilie 1461, când într-un ucaz al lui Lepeş Loranţ, Voievod al Ardealului, se menţionează că Muzina (Margina), cneaz din Densus (Ţara Haţegului), vinde posesiunile lui, între care şi Sylotena, situată în Valea Jiului. Sylotena (sau Valea Vacii) este un teritoriu de 10 km, situat între Pârâul Valea Vacii la est şi Pârâul Sterminos la vest, apa Jiului la sud şi muntele Dealu Mare la nord. Acest teritoriu este situat 90 % pe raza localităţii Uricani, în lunca Mailatului.
Un eveniment de seamă al secolului al XVll-lea a fost trecerea lui Matei Basarab prin Uricani (1631), împreună cu alţi boieri şi cu oastea sa strânsă de prin Ţara Haţegului, iar în pribegia lor prin Ardeal au intrat prin pasul Vâlcan şi în Uricani.

Harta Iosefină a localității Uricani (sursa Wikipedia)

În a doua jumătate a secolului al XVlll-lea, mai exact în anul 1788, Uricaniul are mult de suferit de pe urma invaziilor turcilor adalai (de la Ada-Kale). Aceştia surprind populaţia în biserică, robesc 16 persoane, preotului îi taie capul pe pragul bisericii, iar biserica o incendiază.
Unirea de la 1859 a Principatelor Române (Muntenia şi Moldova), a produs multă bucurie şi la Uricani, unde oamenii au jucat Hora Unirii. Participanţii la joc au fost ridicaţi de jandarmi şi legaţi în lanţuri, au fost purtaţi pe la Haţeg şi Deva, în cele din urma fiind eliberaţi întrucât nu există o lege care să condamne acest joc.
În timpul primului război mondial, Uricaniul a fost teatrul unor lupte crâncene. În toamna anului 1916, localitatea a fost de trei ori pierdută şi recucerită de trupele române. În tot acest timp, populaţia a fost evacuată în Ţara Haţegului pentru a nu stânjeni operaţiunile militare.

În anul 1964, Uricaniul a fost declarat oraş, iar satele Valea de Brazi şi Câmpu lui Neag intră în componenţa acestuia.

Uricani 1956

Oraşul Uricani, ca multe alte localităţi din România, este în aparenţă, o localitate cu o istorie puţină, prea puțin cunoscută şi lipsită de semnificaţie. Întreaga valoare a acestei localităţi pare să fie legată de evoluţia şi importanţa mineritului în Valea Jiului. Depăşind încă imperativele economice, neglijate oarecum în ultimul deceniu, se poate demonstra că Uricaniul are o istorie, bazată pe evenimente concrete, aşa cum reiese din datele pe care le prezentăm.
Prima atestare documentară, prin care localitatea Uricani este menţionată sub numele de Hobiceni – Uricani este recesământul Csibaky din anul 1818. Această denumire dublă va fi purtată timp de un secol, până la Unirea din anul 1918.
Numele localităţii Uricani se presupune a se trage de la localităţile Hobiţa şi Uric din Haţeg, ca urmare a procesului de roire (colonizare) a locuitorilor din Ţara Haţegului. Aceasta este o ipoteză plauzibilă, aşa cum reiese din lucrarea lui Romulus Vuia, Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor, unde Hobiţa este atestată documentar în anul 1411, iar Uric-ul în 1473. După anul 1918 se va folosi numai denumirea de Uricani.
După Marea Unire din anul 1918, Uricaniul va cunoaşte şi el acelaşi proces istoric prin care va trece România interbelică. Va fi abandonată denumirea de Uricani – Hobiceni, păstrându-se doar cea de Uricani. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi intrarea sub regimul comunist controlat direct de Moscova, va duce la amplificarea procesului de exploatare a resurselor naturale, în principal a cărbunelui. Consecinţa directă va fi creşterea treptată a populaţiei şi construirea blocurilor de locuinţe pentru aceştia.

În anul 1964, comuna Uricani este declarată oraş având o populaţie de peste 4000 de locuitori.

Uricani 1964

Localitatea Uricani cunoaşte o profundă schimbare prin deschiderea exploatării miniere. Astfel vor veni să lucreze alături de localnici, de autohtoni, oameni din aproape toate colţurile ţării: maramureşeni, moldoveni, olteni, ardeleni, bănăţeni, dobrogeni constituind o populaţie eterogenă.
Între anii 1968 – 1970 prin strădania preotului Bociat Lucian şi a păstoriţilor săi jertfeinici se construieşte o nouă biserică, pe locul celei vechi, de dimensiuni mult mai mari în care sătenii şi orăşenii, ca o singură familie, să se poată ruga.
În actuala biserică generaţii de-a rândul s-au unit în simţire şi rugăciune la toate evenimentele parohiei. Hramul ei este „Înălţarea Domnului”, prilej în care, la Monumentul Eroilor din incinta cimitirului se fac înălţătoare rugăciuni pentru toţi eroii neamului, cât şi pentru toţi ctitorii, slujitorii şi jertfitorii Sfintei Biserici.
Hramurile sau nedeile din orașul Uricani sunt manifestări specific creştinești şi românești, evenimente ce prilejuiesc întâlnirea multor creştini din diverse localităţi, fiind un mod concret în care se realizează acel climat de pace, armonie şi comuniune, prin care s-a menţinut şi unitatea de credinţă şi de neam, de lege românească.
Localnicii, dar şi locuitorii din oraşele şi municipiile învecinate se adună la cele două nedei ale orașului Uricani: în localitatea Câmpu lui Neag, în prima duminică (Duminica Tomii) de după Paște și pe muntele Tulişa (de Sfântu Ilie) la o nedeie („Nedeia de pe muntele Tulişa”, loc unde se află un monument dedicat luptătorilor români care au contribuit la spargerea frontului. Monumentul ridicat pe muntele Tulişa află la altitudinea de 1782 m.) unde sărbătoresc la o mare petrecere câmpenească.
Proveniţi din diverse părţi ale ţării, unii dintre cei nou veniţi vor aduce cu sine şi credinţele lor, iar alţii, în număr destul de redus, îmbrăţişându-le pe parcurs.

După anul 1990 viaţa religioasă, în ciuda multor greutăţi de ordin material sau social, a cunoscut o continuă ascensiune spre Dumnezeu, contribuind la crearea unui micro-climat ecumenic de pace, de toleranţă, de unitate în diversitate.

În prezent, orașul începe să primească o noua față, una moderna, axată în special spre turism.
Pensiunile, vilele și casele de vacanță încep să-și facă prezența simțită, odata cu acestea numărul de turiști fiind în creștere, atrași de frumusețile acestei prea puțin cunoscute destinații turistice.

Uricani 2019
Skip to content